Timpul pierdut nu se mai intoarce niciodata

Buna, cititorule! Azi as vrea sa iti vorbesc putin despre timp. Timpul pe care il pierdem fara sa ne dam seama, timpul dupa care vom plange mai tarziu. Mergeam spre casa, iar in drumul meu se afla o scoala. Fiind ora 14:30, copiii tocmai ieseau si cu zambetul pe buze isi intalneau parintii. Acest moment mi-a readus in minte amintirile din copilarie. Acea bucurie sincera, fara pic de griji. Imi e dor de acele clipe linistite fara nicio problema care sa iti bantuie mintea.

Ma uitam atenta la fericirea care li se citea in ochii lor si am realizat cat de mult imi doream doar sa fiu cu parintii mei si vorbim despre orice, despre vise, despre dorintele de viitor, chiar si despre o carte sau un film. M-a intristat faptul ca acea legatura pe care o aveam cu parintii cand eram mica nu mai este la fel de puternica. Oare la fel o sa fie si cu acei copii? Zambetul lor sincer nu va fi umbrit de vreo grija? Oricat de mult ne-am dori inevitabilul va aparea.
Mi-a mai atras atentia intrebarea pe care toti parintii o puneau copiilor lor, si anume ”ce ai facut la scoala?”. De ce exista aceasta intrebare? Adica o data ce copilul se duce la scoala inseamna ca acolo trebuie sa invete lucruri noi, informatii importante. De ce parintii nu intreaba cum te-ai simtit astazi? sau ti-ai facut prieteni noi? Intr-un final am gasit si raspunsul. Pentru ca sunt prea obositi, mintea lor este deja incarcata cu probleme legate de munca, familie, incat nu realizeaza ca o simpla intrebare poate schimba multe. Astfel de-a lungul copilariei, parintii ii intreaba mecanic ce au facut in ziua respectiva, iar copiii incep sa insire toate lucrurile care s-au petrecut in ziua respectiva. Si uite asa se ajunge la o rutina.
Stii, cititorule, nu vreau sa critic pe nimeni, dar acestea sunt momentele cele mai de pret ale unui parinte si ale unui copil. Aceste momente va lega relatia dintre ei. Nu vreau ca mai tarziu sa regrete timpul pierdut. Sunt atat de multe lucruri de care ar trebui sa ne bucuram in viata, insa noi trecem cu vederea…

Viitor

Te gandesti vreodata la viitor? Nu doar la ziua de maine, ci mai departe. Te intrebi daca toate dorintele ti se vor indeplini, daca va fi totul mai usor? Daca vei deveni cineva cunocut sau doar o alta persoana din fundal? Daca tu din viitor vei face ceea ce iti place cu adevarat sau iti vei creea o rutina din care nu mai poti iesi? Si mai ales, te intrebi daca viata te va face sa devi ceea ce tu nu iti doresti?

Eu stau seara in pat si inainte sa adorm, inconjurata de linistea noptii, imi aud propriile ganduri cum se intreaba la viitor. In acel intuneric incerc sa imi desen sperantele, uitand de trecut si de prezent. Ca si cum as avea in fata o panza, iar degetul mi-ar fi o pensula, incerc sa imi schitez viitorul. Dar niciodata nu e la fel. In fiecare seara este totul diferit, iar cu fiecare noapte, desenele mele devin din ce in ce mai confuze. Uneori sunt atat de prinsa in aceasta intrebare, incat la final ma simt obosita sa mai sper.  Dar stiu ca trebuie sa muncesc din greu daca chiar vreau ca viitorul meu sa fie asa cum imi doresc.

Tu, dragul meu cititor, te gandesti vreodata la viitor?

Este doar un vis, Alice

„Este doar un vis, Alice”, asta imi tot repet. Nu stiu daca o spun pentru ca asa este sau doar incerc sa ma conving ca nu e nimic real, ca ar trebui sa ma bag in pat si sa astept sa treaca totul. Ca a doua zi ma voi trezi din acest cosmar cu gandul ca totul va fi bine, ca speranta din interiorul meu inca nu si-a stins flacara, iar lacrimile mele nu s-au strecurat pana la ea. Dar nu ma voi trezi, ci ma voi scufunda si mai adanc in mintea mea. Voi ajunge acolo unde gandurile mele negre au pus stapanire, unde niciun zambet nu mai poate supravietui, nicio licarire a viselor, niciun chiob de dorinta nu va putea sta neatins. Aici totul este inghitit de intuneric.

 Deschid usor ochii si las sa imi scape un mic oftat. Ma uit in jurul meu, dar cu un zambet amar pe buze constientizez ca iepurele alb nu va sari din vreun tufis spunandu-mi ca am intarziat si ca fericirea nu ma va astepta mereu. Asa este, nu ma va astepta. Dar nici nu va veni decat daca ii trimit o invitatie speciala. Numai asa se va sinchisi sa apara din umbra avand acea privire care te hipnotizeaza, iti patrunde in minte, in suflet si te citeste ca pe o carte, insa realizezi ca doar daca te lasa ea o vei putea imbratisa. Oh, este atat de egoista!

Life is beautiful!

     Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac! Simt bataile ceasului in nisipul vietii. Observ cum mi se scurge printre degete toata viata, toate amintirile bune si rele. Incerc sa il opresc, dar nu pot sa imi strang palmele sub forma unui pumn. De parca nu ar mai fi ale mele. De fapt, nici nu au fost ale mele, nimic din corpul acesta lipsit de caldura. Sufletul este singurul, dar corpul niciodata al nostru. Nu a fost si nici nu va fi al nostru. In afara de suflet, totul este trecator. Ne nastem, traim, murim. Asta este ciclul vietii si nimeni nu poate face nimic. Dar cum se poate ca noi ne putem indeplini visele: am vrut sa zburam s-a inventat avionul, am vrut sa mergem pe sub pamant am inventat metroul. Dar cand vine vorba de viata, nimeni nu poate sa inventeze nimic. Atunci pentru ce mai inventam? Ca sa ramanem in istorie. Atunci cand parintele ii spune copilului "uite el/ea a inventat asta" , tu te simti mandru/a acolo. Unde acolo? Nimeni nu stie. Inca un lucru ce nu-l putem afla. De aceea e mai bine sa ramana un mister pentru a nu distruce viata. Dar stii ce? Toate misterele se vor spulbera. De ce? Pentru ca oamenii nu se opresc din a-si pune intrebari si din a incerca sa gaseasca solutii.

     Dar viata e mai mult decat doar sa inventezi. Viata inseamna sa te bucuri de fiecare moment, sa petreci cat mai mult cu cei dragi si sa gasesti oameni pasionati de aceleasi lucruri ca si tine. Sa acumulezi cat mai multe amintiri frumoase, dar si urate. De ce urate?? Pentru ca si alea fac parte din viata frumoasa. Poate acuma ti se par banale, jenante, dar mai tarziu vei spune "am trecut si prin asta" si stii ce o sa faci mai departe. Poate nu acuma, poate nu maine, dar vei stii. In sufletul tau stii ca trebuie sa realizezi ceva cu care te poti mandri, cu ajutorul caruia cei dragi vor zambi si vor fi recunoscatori ca te-au cunoscut. Viata nu tine doar de bani, ci si de abilitatile tale de a te multumi cu ce ai. Dar putini inteleg aceasta abilitate, iar mai putini o au.

     Dar nu vreau sa te plictisesc cu aceste detalii. Vreau doar sa iti spun daca ai talent, daca iti doresti ceva cu adevarat fa-o. Nu mai sta pe ganduri. Nu mai visa, ci indeplineste-ti dorintele. Asa vei stii ca viata ti-a trecut printre degetele, dar tu nu ai esuat.

Intimidare de Penelope Douglas

BESTSELLER NEW YORK TIMES

Colecția EpicLove - ficțiune pentru tineri

Numele meu este Tate. Totuși, el nu îmi spune așa. Nici măcar nu i-ar trece prin cap să mi se adreseze atât de familiar, asta în cazul în care mi s-ar adresa cât de cât. Nu, abia dacă îmi vorbește.Dar nici nu mă lasă în pace.

Cândva, am fost cei mai buni prieteni, după care a început să se lege de mine și a decis că scopul lui este să îmi ruineze viața. Am fost umilită, exclusă și bârfită în toți anii de liceu. Cu cât trecea timpul, cu atât mai chinuitoare deveneau farsele și zvonurile puse la cale de el, și deja mi se făcuse lehamite să mă tot feresc din calea lui. Am plecat chiar în Franța pentru un an de zile, ca să îl evit.
Doar că, acum, m-am săturat să mă mai ascund și nici de-a naibii nu îl voi lăsa să-mi distrugă ultimul an de liceu. Poate că el nu s-a schimbat, dar eu am făcut-o. 

Este timpul să ripostez.

Nu mai am de gând să-l las să-și bată joc de mine.

  Din 15 iunie la Editura Epica, insa o puteti precomanda aici.

Lumea mea!

     Intunericul se indreapta spre mine tot mai rapid si simt ca de data aceasta nu mai pot scapa de el. Imi e frica, dar ma si atrage linistea sa ce imi va alina sufletul, ce imi va oprii lacrimile sa se mai desparta de mine. Inchid ochii si intind mana de parca as putea sa-l ating. Catifelat, insa si aspru. Simt ca pot sa imi eliberez toata greutatea din suflet in acest intuneric si apoi sa pot zbura libera indeplinindu-mi fiecare vis.
     Dar nu este atat de usor, mai ales cand si ultima farama de speranta s-a spulberat printre degetele mele ramanand doar singuratatea, tristetea si visele ofilite innegrite de timpul nemilos. Incep sa nu mai cred in nimeni, nici macar in mine. Doar minciuni! Sunt inconjurata doar de minciuni pline cu venin ce patrund usor in inima mea. Intunericul se aproprie si incet imi atinge picioarele reci cuprinzandu-le usor, ascunzandu-le impreuna cu gleznele si urcand incet spre genunchi ademenindu-ma ca totul va fi bine.
     Se spune ca iubirea cere sacrifici, dar oare cate sacrificii? Ce sa mai sacrifici? Noptile nedormite in care te gandesti la tot ce ti-ai dori,dar niciodata nu vei avea? Cosmarurile in care esti singura, fara persoanele care odata ti-au promis ca nu vor pleca niciodata, care sunt o parte in tine si ai face orice pentru a le vedea zambetul pe fatza? Lacrimile fierbinti ce se preling pe obrajii rosii, lacrimi pline cu speranta si visele care te parasesc si fug printre degetele reci ca marmura,degete care nu te mai ajuta sa iti prinzi propriile dorinte? O data ce te-au parasit visele,sperantele si dorintele, nu se mai intorc inapoi. De aceea ne creem altele noi, desi realizam ca rizcam sa le pierdem si pe acestea.      
      Ma uit in jos si imi vad jumatatea corpului disparand in intuneric, de parca acolo este mult mai bine decat in realitatea dureroasa. O realitate rece in care nimic nu mai este posibil, unde aripile tale iti sunt taiate si ramai doar cu amintirea lor, unde partea visatoare nu isi are rostul. O realitate in care zambetele sunt false, iar ochii nu mai exprima ceea ce iti doresti cu adevarat. Totul este acoperit de o folie subtire de ura si tristete, de nori negrii ce aduc doar ploaia acoperand soarele stralucitor. Unde nici macar stelele nu iti mai indeplinesc dorintele, unde luna te urmareste cu mila pentru ca realizeaza ca aceasta lume nu se va mai oprii uitandu-se in jurul si cu zambetul pe buze sa inceapa sa cante si sa danseze uitand de toate grijile.

     Inca putin si voi fi acoperita de intuneric in intregime. Acum stiu ca totul va fi bine, deoarece aceasta este lumea pe care mi-am creat-o din bucati sparte de vise, din lacrimi de bucurie si zambete. Este lumea mea!

Jurnalul unui baiat...

5/11/2013:
     Aseara am facut un inger sa planga. Am distrus increderea cuiva care inseamna totul pentru mine. Este ca si cum m-am distrus pe mine. Fiecare particica din corpul meu se spulbera incet si dureros lasand o rana adanca. As vrea sa ma topesc si apoi sa ma evapor, sa devin un nor trist care pluteste spre abisul intunecat. Cu gandul ca am sa dau culoare acelui zambet, am facut ca acei ochii verzi stralucitori sa fie umbriti de tristete. Vreau s-o iau in brate si sa-i pot spune cat de rau imi pare, cat de mult ma chinuie faptul ca nu am sa-i mai aud glasul. Tacerea ei ma sufoca. Am nevoie de ea cum o floare are nevoie de apa, cum stelele au nevoie de intuneric ca sa straluceasca. Tot ce este in jurul meu imi aduce aminte de ea. Nu pot sa inchid ochii si sa merg orbeste, pentru ca si fara ochi tot simt caldura amintirilor. Lacrimile fierbinti nu imi potolesc setea de a te vedea zambind, nu imi ineaca regretul ca sunt singur in intuneric.
12/11/2013:
     Am vazut-o dupa o saptamana fix in ziua in care ne-am certat: Marti. O singura privire si picioarele mele au luat-o razna. Nu mai gandeam logic. Nici ploaia care imi mangaia fatza nu reusea sa ma calmeze. Cat tanjesc sa o ating, sa o pot lua in brate si sa ii mangai parul catifelat. Am strans din pumn pentru a-mi opri tentatia de a fugi spre ea. Speram c-am lasat-o in urma, dar m-am trezit cu cativa pasi inaintea mea. Asta m-a facut sa realizez ca desi m-a vazut, nu m-a bagat in seama. A vrut sa ma lase in urma. Asta mi-a facut mai mult rau. Sunt doar o pata din trecutul ei. Am urmarit-o pana in scara fara sa realizez ce fac si de ce o fac. Dupa cum a trantit usa mi-am dat seama ca a afectat-o aceasta intalnire. Dar pentru ea raman ce am fost pana acum: un nimic.
13/11/2013:
     Oare e bine ca ma gandesc la ea? Iti zic eu, nu! Ar fi trebuit sa fii disparut de mult din mintea mea. Dar ea inca mai bantuie prin capul meu fara ca macar sa-i pese de mine. Dau cu pumnul in perete de parca acea durere imi va distrage atentia, dar nu a fost asa. Inima mea incepe sa se ofileasca precum o floare uitata de soare. Imi face rau atunci cand o vad atat de indiferenta fatza de tot ce a fost intre noi: iubire. Poate nu inteleg eu de ajuns de bine acest cuvant, poate e vina mea ca nu m-am gandit de 2 ori inainte de a face ceva. Poate nu i-am aratat cat de mult tin la ea, ca este o parte din mine si ca o ador atat de mult incat in fiecare noapte ma gandesc la viitorul nostru impreuna. Dar desigur acuma nu mai au rost aceste vise. Ma simt ca intr-un joc de sah, iar eu pierd.