Dar nu este atat de usor, mai ales cand si ultima farama de speranta s-a spulberat printre degetele mele ramanand doar singuratatea, tristetea si visele ofilite innegrite de timpul nemilos. Incep sa nu mai cred in nimeni, nici macar in mine. Doar minciuni! Sunt inconjurata doar de minciuni pline cu venin ce patrund usor in inima mea. Intunericul se aproprie si incet imi atinge picioarele reci cuprinzandu-le usor, ascunzandu-le impreuna cu gleznele si urcand incet spre genunchi ademenindu-ma ca totul va fi bine.
Se spune ca iubirea cere sacrifici, dar oare cate sacrificii? Ce sa mai sacrifici? Noptile nedormite in care te gandesti la tot ce ti-ai dori,dar niciodata nu vei avea? Cosmarurile in care esti singura, fara persoanele care odata ti-au promis ca nu vor pleca niciodata, care sunt o parte in tine si ai face orice pentru a le vedea zambetul pe fatza? Lacrimile fierbinti ce se preling pe obrajii rosii, lacrimi pline cu speranta si visele care te parasesc si fug printre degetele reci ca marmura,degete care nu te mai ajuta sa iti prinzi propriile dorinte? O data ce te-au parasit visele,sperantele si dorintele, nu se mai intorc inapoi. De aceea ne creem altele noi, desi realizam ca rizcam sa le pierdem si pe acestea.
Ma uit in jos si imi vad jumatatea corpului disparand in intuneric, de parca acolo este mult mai bine decat in realitatea dureroasa. O realitate rece in care nimic nu mai este posibil, unde aripile tale iti sunt taiate si ramai doar cu amintirea lor, unde partea visatoare nu isi are rostul. O realitate in care zambetele sunt false, iar ochii nu mai exprima ceea ce iti doresti cu adevarat. Totul este acoperit de o folie subtire de ura si tristete, de nori negrii ce aduc doar ploaia acoperand soarele stralucitor. Unde nici macar stelele nu iti mai indeplinesc dorintele, unde luna te urmareste cu mila pentru ca realizeaza ca aceasta lume nu se va mai oprii uitandu-se in jurul si cu zambetul pe buze sa inceapa sa cante si sa danseze uitand de toate grijile.
