Jurnalul unui baiat...

5/11/2013:
     Aseara am facut un inger sa planga. Am distrus increderea cuiva care inseamna totul pentru mine. Este ca si cum m-am distrus pe mine. Fiecare particica din corpul meu se spulbera incet si dureros lasand o rana adanca. As vrea sa ma topesc si apoi sa ma evapor, sa devin un nor trist care pluteste spre abisul intunecat. Cu gandul ca am sa dau culoare acelui zambet, am facut ca acei ochii verzi stralucitori sa fie umbriti de tristete. Vreau s-o iau in brate si sa-i pot spune cat de rau imi pare, cat de mult ma chinuie faptul ca nu am sa-i mai aud glasul. Tacerea ei ma sufoca. Am nevoie de ea cum o floare are nevoie de apa, cum stelele au nevoie de intuneric ca sa straluceasca. Tot ce este in jurul meu imi aduce aminte de ea. Nu pot sa inchid ochii si sa merg orbeste, pentru ca si fara ochi tot simt caldura amintirilor. Lacrimile fierbinti nu imi potolesc setea de a te vedea zambind, nu imi ineaca regretul ca sunt singur in intuneric.
12/11/2013:
     Am vazut-o dupa o saptamana fix in ziua in care ne-am certat: Marti. O singura privire si picioarele mele au luat-o razna. Nu mai gandeam logic. Nici ploaia care imi mangaia fatza nu reusea sa ma calmeze. Cat tanjesc sa o ating, sa o pot lua in brate si sa ii mangai parul catifelat. Am strans din pumn pentru a-mi opri tentatia de a fugi spre ea. Speram c-am lasat-o in urma, dar m-am trezit cu cativa pasi inaintea mea. Asta m-a facut sa realizez ca desi m-a vazut, nu m-a bagat in seama. A vrut sa ma lase in urma. Asta mi-a facut mai mult rau. Sunt doar o pata din trecutul ei. Am urmarit-o pana in scara fara sa realizez ce fac si de ce o fac. Dupa cum a trantit usa mi-am dat seama ca a afectat-o aceasta intalnire. Dar pentru ea raman ce am fost pana acum: un nimic.
13/11/2013:
     Oare e bine ca ma gandesc la ea? Iti zic eu, nu! Ar fi trebuit sa fii disparut de mult din mintea mea. Dar ea inca mai bantuie prin capul meu fara ca macar sa-i pese de mine. Dau cu pumnul in perete de parca acea durere imi va distrage atentia, dar nu a fost asa. Inima mea incepe sa se ofileasca precum o floare uitata de soare. Imi face rau atunci cand o vad atat de indiferenta fatza de tot ce a fost intre noi: iubire. Poate nu inteleg eu de ajuns de bine acest cuvant, poate e vina mea ca nu m-am gandit de 2 ori inainte de a face ceva. Poate nu i-am aratat cat de mult tin la ea, ca este o parte din mine si ca o ador atat de mult incat in fiecare noapte ma gandesc la viitorul nostru impreuna. Dar desigur acuma nu mai au rost aceste vise. Ma simt ca intr-un joc de sah, iar eu pierd.

Our love is like a hurricane...

     Ora 17:00. Calmul tau ma omoara pe dinauntru incet. Incerc sa nu spun nimic ce m-ar da de gol, dar totusi nu pot sa tac la nesfarsit. Sa ma dau jos din pat si sa caut ceva cu care sa imi ocup timpul sau sa raman in pat si sa privesc tavanul pe care il pot desena cu ochii inchisi. Imi ridic o mana de parca as putea trece de tavan, de nori si sa ajung la stele, sa le ating si sa descopar fiecare dorinta care se ascunde dupa ele. Si totusi simt ca lipseste ceva, o parte din mine... Care este cuvantul pe care il caut? Din cauza gandurilor mele ravasite nu il gasesc. Trebuie sa fie undeva, dar unde?
     Ora 17:15. Respir tot mai greu. Cum poti fi atat de calm? "Rezista! Rezista!" imi tot spun, dar nu pot. De ce ma poti ucide atat de usor, de ce nu pot face nimic sa iti opresc aceasta forta care o ai asupra mea? Las sa imi scape un mic oftat sperand ca isi da seama ca nu mai rezist mult si ca ar trebui sa oprim totul acum pana nu e prea tarziu. Dar nu observa mesajul si continua sa imi arunce sulita dupa sulita patrundand in inima mea. Tacerea ta ma tine strans de pat sufocandu-ma. Stiu un singur lucru: e linistea din-naintea furtunii!
     Ora 17:30. Nu mai rezist si izbucnesc! Tip cat pot eu ca si cum nu am sa-mi mai aud niciodata vocea, ca si cum asa m-as elibera de tot ce ma tine strans pe acest pamant. Incerc sa imi opresc mainile in a apuca vreun obiect si sa il azvarlesc in peretii care sunt singurii martori la dezastrul facut in urma mea. Tot ce gandesc iese din mine ca un rau tulbure care nu stie incotro sa se indrepte. Si totusi tot eu sunt tinta.
     Ora 18:00. Cad in genunchi inca tremurand. "Ce...ce am facut?" Nimic! Am spus ce trebuia. Dar de ce ma simt atat de slabita? De ce simt lanturile vinovatiei grele la incheieturile mainilor? De ce nu mai pot zbura din nou? S-a sfarsit totul? Chiar nu mai are rost sa iubesti? Avem totusi un trecut impreuna, nu poti uita totul! Lacrimile imi curg siroaie pe obrajii inrositi, cu mainile strang cat pot eu de puternic cearceaful de parca daca i-as da drumul as cadea in abis. Trebuie sa ma ridic, sa cautam o solutie impreuna. IMPREUNA! Aceasta era piesa lipsa din puzzle-ul relatiei noastre. Acesta e cuvantul ce ne leaga atat de mult si nu putem sa il stergem cu buretele, nu il putem sparge nici cu cea mai grea piatra. Furtuna a disparut, dar au ramas cioburile amintirilor. Nu vreau sa ma tai in ele, vreau sa le lipesc si sa zambesc iar.
     Ora 18:30. Zambesc! Cum am putut uita cat de mult te iubesc? Da te iubesc atat de mult incat uit de tot ce-i in jurul meu, incat in micul meu univers suntem doar noi doi si dorintele pe care le putem indeplinii mereu. Iar iubirea ta ma face puternica ca si cum as putea sa opresc timpul cand suntem impreuna pentru a putea ramane cu aceasta imagine, fara certurile noastre, fara cuvintele ce nu-si au rostul, fara lacrimile in care ne inecam dorintele. Vreau doar sa fiu intr-un singur loc: in bratele tale.
     Mangaieri, farfurii sparte, sarutari dulci, tipete, imbratisari fara sfarsit, dar uneori ai senzatia ca exista si un final. Asa este iubirea noastra. Acum ne certam si pe urma ne omoram cu iubire. Nu ai cum sa te plictisesti.