Our love is like a hurricane...

     Ora 17:00. Calmul tau ma omoara pe dinauntru incet. Incerc sa nu spun nimic ce m-ar da de gol, dar totusi nu pot sa tac la nesfarsit. Sa ma dau jos din pat si sa caut ceva cu care sa imi ocup timpul sau sa raman in pat si sa privesc tavanul pe care il pot desena cu ochii inchisi. Imi ridic o mana de parca as putea trece de tavan, de nori si sa ajung la stele, sa le ating si sa descopar fiecare dorinta care se ascunde dupa ele. Si totusi simt ca lipseste ceva, o parte din mine... Care este cuvantul pe care il caut? Din cauza gandurilor mele ravasite nu il gasesc. Trebuie sa fie undeva, dar unde?
     Ora 17:15. Respir tot mai greu. Cum poti fi atat de calm? "Rezista! Rezista!" imi tot spun, dar nu pot. De ce ma poti ucide atat de usor, de ce nu pot face nimic sa iti opresc aceasta forta care o ai asupra mea? Las sa imi scape un mic oftat sperand ca isi da seama ca nu mai rezist mult si ca ar trebui sa oprim totul acum pana nu e prea tarziu. Dar nu observa mesajul si continua sa imi arunce sulita dupa sulita patrundand in inima mea. Tacerea ta ma tine strans de pat sufocandu-ma. Stiu un singur lucru: e linistea din-naintea furtunii!
     Ora 17:30. Nu mai rezist si izbucnesc! Tip cat pot eu ca si cum nu am sa-mi mai aud niciodata vocea, ca si cum asa m-as elibera de tot ce ma tine strans pe acest pamant. Incerc sa imi opresc mainile in a apuca vreun obiect si sa il azvarlesc in peretii care sunt singurii martori la dezastrul facut in urma mea. Tot ce gandesc iese din mine ca un rau tulbure care nu stie incotro sa se indrepte. Si totusi tot eu sunt tinta.
     Ora 18:00. Cad in genunchi inca tremurand. "Ce...ce am facut?" Nimic! Am spus ce trebuia. Dar de ce ma simt atat de slabita? De ce simt lanturile vinovatiei grele la incheieturile mainilor? De ce nu mai pot zbura din nou? S-a sfarsit totul? Chiar nu mai are rost sa iubesti? Avem totusi un trecut impreuna, nu poti uita totul! Lacrimile imi curg siroaie pe obrajii inrositi, cu mainile strang cat pot eu de puternic cearceaful de parca daca i-as da drumul as cadea in abis. Trebuie sa ma ridic, sa cautam o solutie impreuna. IMPREUNA! Aceasta era piesa lipsa din puzzle-ul relatiei noastre. Acesta e cuvantul ce ne leaga atat de mult si nu putem sa il stergem cu buretele, nu il putem sparge nici cu cea mai grea piatra. Furtuna a disparut, dar au ramas cioburile amintirilor. Nu vreau sa ma tai in ele, vreau sa le lipesc si sa zambesc iar.
     Ora 18:30. Zambesc! Cum am putut uita cat de mult te iubesc? Da te iubesc atat de mult incat uit de tot ce-i in jurul meu, incat in micul meu univers suntem doar noi doi si dorintele pe care le putem indeplinii mereu. Iar iubirea ta ma face puternica ca si cum as putea sa opresc timpul cand suntem impreuna pentru a putea ramane cu aceasta imagine, fara certurile noastre, fara cuvintele ce nu-si au rostul, fara lacrimile in care ne inecam dorintele. Vreau doar sa fiu intr-un singur loc: in bratele tale.
     Mangaieri, farfurii sparte, sarutari dulci, tipete, imbratisari fara sfarsit, dar uneori ai senzatia ca exista si un final. Asa este iubirea noastra. Acum ne certam si pe urma ne omoram cu iubire. Nu ai cum sa te plictisesti.